În prima parte dialogului nostru, Daniela Vișoianu a vorbit cu asumare și curaj despre alegeri; despre vulnerabilități; despre propriii copii; despre familie; despre dragoste.
Despre Daniela Vișoianu se știe că este coordonatoarea mai multor proiecte dedicate copiilor și dezvoltarii de structuri de economie socială în cadrul Asociației C4C Communication for Community. Este manager de proiect, antreprenor în domeniul consultanței în resurse umane și în managementul proiectelor europene. Este profesor asociat în cadrul Facultății de Sociologie și Asistență Socială. Din 2015, conduce Coaliția pentru Educație, iar despre această experiență vorbește – pe îndelete – în cele ce urmează.
***
– În 2015, ai ajuns la Coaliția pentru Educație, care își propune anumite ținte. Nu sunt acestea – oare – utopii?
– Viitorul înseamnă mai mult decât realitatea pe care ne-o putem imagina. Riscul de a fi priviți ca fiind utopici, deci ineficienți e przent. Dar, în 2017, în cadrul unui parteneriat susținut de UNICEF România, am avut resursele să simplificăm obiectivele Coaliției și direcțiile de acțiune. Am rămas la trei:
- Creșterea calității resurselor umane, întrucât considerăm că oamenii pot determina creșterea calității educației, într-o măsură mult mai mare decât cheltuielile materiale.
- Buna finanțare a educației prin eficientizarea modului de utilizare a resurselor deja existente în sistem și prin redefinirea costului real per elev, în funcție de nevoile reale la nivel individual și de profilul școlii și al comunității. Plus transparență: să știm câți elevi sunt în sistem, în ce fel de școli sunt aceștia, cu ce profesori și cum ajung banii până la ei și nevoile lor astfel încât să avem calitate în educație.
- Consolidarea internă: o mai bună comunicare între oamenii ce fac parte din organizațiile membre și integrarea de membri noi, prin procese prealabile de aliniere la valorile noastre. Din nou, pare utopic, dar noi credem că este nevoie de organizații de organizații care să demonstreze că pot lucra bine împreună, că valorile funcționează și că sistemele au nevoie de practicarea valorilor în mod asumat.
Curajul, pasiunea pentru învățare, libertatea, respectul și spiritul de colaborare sunt valorile care ne-au adus împreună și ne ghidează în acțiunile noastre comune.
În plus, anul 2018, prin discuțiile pentru noul Plan cadru de liceu, modelează specific cele două priorități: oamenii și banii: ce fel de profesori lucrează cu liceenii noștri și ce tip de resurse sunt necesare astfel
încât, la finalul celor 13 ani de studiu în România, să fie cât mai puțini tineri NEETs[i] sau tineri care nu practică un set consistent de competențe. Acest lucru aduce claritate, aduce simplificare, aduce focus, aduce o gestionare înțeleaptă și productivă a energiei investite de oamenii implicați în Coaliție.
– Ce este Coaliția pentru Educație?
– Coaliția pentru Educație este unul dintre cele mai consistente proiecte de învățare în care am fost implicată vreodată. Am învățat enorm de când sunt președinta Coaliției, inclusiv despre mine, am fost plasată într-un context în care să înțeleg mult mai bine provocările sectorului neguvernamental din România.
Coaliția este o federație creată de ONG-uri active în domeniul educației și are ca misiune asumată coagularea energiilor și resurselor pentru împlinirea unei viziuni curajoase despre învățare în România.
În mai 2015, când am spus că vreau să fiu președinta Coaliției, a fost pentru prima dată în viața mea când am solicitat și mi-am asumat o funcție ca aceasta, considerându-mă calificată să o port cu suficientă modestie și responsabilitate.
În primul an, acțiunile din interiorul Coaliției au însemnat stabilizarea structurii Coaliției. Sau, altfel spus, să ne convingem să rămânem împreună. M-am confruntat, atunci, cu solicitări repetate de a fi mai fermă, mai tranșantă în anumite situații, dar eu am ales să fiu blândă. Poate că eram orientată deja spre utopie – cum spui tu, poate că vedeam că drumul e mai mult decât aceste dezacorduri. Pare să existe un scop mai înalt decât critica unui ministru sau altul. Și când vezi direcția, imaginea de ansamblu, mizele mici sunt neimportante în economia generală a jocului.
Abia în anul al doilea am fost orientată spre mai multă performanță și spre mai multă vizibilitate decât până atunci.
Nucleul de fondatori ai Coaliției – Comunitatea Restart în Educațe, Universitatea Alternativă, lideri de organizații care activează de zeci de ani în educație – a venit cu o energie foarte curată, foarte proaspătă în Coaliția pentru Educație. Proiectul – creat de oameni bine pregătiți profesional, bine construiți din punct de vedere personal – a fost preluat de către mine spre finalizare, eu contribuind la transformarea Federației în organizație cu statut juridic și cu o vizibilitate considerabilă în spațiul public. Continuăm să avem un board funcțional, voluntar, implicat în decizii operaționale curente.
Unul dintre obiectivele noastre este menținerea unei culturi a colaborării (căci dacă noi, cei care ne ocupăm de educație, nu reușim să colaborăm atunci nu putem să avem așteptări de la alte sectoare?). Apoi, practicăm o cultură a guvernanței transparente și a eticii interpersonale.
Revenind la întrebarea ta despre utopii: Eu nu cred că ceea ce își propune Coaliția pentru Educație este o utopie, pentru că nu mai sunt o idealistă. Idealismul a rămas privilegiul altei vârste, în care citeam tratate despre felul în care educația schimbă lumea. Și chiar credeam acest lucru. Acum sunt suficiente voci de specialiști, la nivel mondial, care spun că educația nu este un panaceu universal, că nu contribuie la dezvoltare durabilă, că nu ajută – neapărat – la găsirea unui viitor loc de muncă.
Și totuși, mai ales de la educație se așteaptă soluții și răspunsuri.
„Actuala ipostază îmi pune cele mai mari probleme de valori și de ego.”
– Care sunt problemele, provocările și avantajele acestei ipostaze de președintă a Coaliției?
– Actuala ipostază îmi pune cele mai mari probleme de trăire a valori asumate, de înfometare a ego-ului. Colaborarea cu cei mai tineri decât mine m-a provocat să revin la niște fundamente de integritate pe care nu le-am abandonat altminteri niciodată, dar la care nu am avut întotdeauna contextul cel mai potrivit să apelez. Vin din mediul de business – despre care se știe că nu excelează prin integritate.
E nevoie de un efort permanent de disciplinare a ego-ului: eu fac acest lucru practicând zilnic exercițiul recunoștinței; și al umorului. Să râzi de tine; să nu o iei personal când râd alții de tine – sunt parte din acest „tratament” de îmblânzire a propriului ego.
Nu reușesc întotdeauna să-mi disciplinez ego-ul. Dar perseverez, întrucât cred că a-ți ține ego-ul în frâu e cel mai mare cadou pe care îl poți face familiei și echipei din care faci parte. E calea găsită de mine, poate sunt și altele, să devii un bun spațiu de creștere pentru cei din jurul tău.
Proiectul Coaliției pentru Educație mă ajută să conectez cel mai bine toate experiențele de învățare – din viața profesională și din viața personală – pe care le-am avut până acum. Cred că m-aș pricepe să îmi exprim puncte de vedere consistente și în alte domenii, dar în mod deliberat am ales să mă exprim public în majoritate asupre problemelor din educație, ca să păstrez energie și focus.
În sfârșit, proiectul meu de a fi președinta Coaliției pentru Educație mă face câștigătoarea unor lozuri norocoase. Sunt prezentă în numeroase grupuri de lucru sau în diferite contexte alături de ”clasici” în educație; alături de jucători puternici, cu experiență în demeniu de mai bine de 25 de ani.
Eu sunt nou-venită. Și, multă vreme, am fost ne-avenită.
Ca ONG, Coaliția a avut și încă are o problemă de legitimitate, pe care am rezolvat-o rezonabil în timp. Au fost voci care au întrebat cine suntem noi, un ONG, ca să vorbim espre educație?
Faptul că nu avem o agendă ascunsă; că tratăm cu onestitate părțile implicate în dezbaterile la care participăm; că punem reflectorul pe anumite probleme ale educației din România, fără a fi agresivi; fără a solicita soluții rapide și nerealiste; ori faptul că ne-am raportat echilibrat la problemele din sistem ne-a adus credibilitate, iar aceasta a însemnat rezolvarea parțială a legitimității. Dar, sigur, rămân în jurul nostru vocile lucide care ne atrag atenția că nu facem suficient, că nu suntem atât de activi, eficienți pe cât „am putea”. O considerăm oglinda potrivită în care să vedem ce poate fi îmbunătățit.
În toate întâlnirile la care am participat eu sau colegii mei din Consiliul Director, am avut contexte pe care le-am tratat potrivit valorilor noastre: spiritul de colaborare, pasiunea pentru învățare, libertatea, curajul, respectul. Și oamenii au văzut lucrurile dintr-o altă perspectivă.
– Care sunt valorile tale?
Pasiunea pentru învățare. Pacea, cooperarea. Empatia: mijlociul meu mi-a spus că sunt cea mai empatică persoană pe care o cunoaște. Familia, ca spațiu fundamental de creștere și de siguranță.
– Cu ce îți hrănești încrederea? Cum te vindeci de descumpăniri?
– Cu poveștile oamenilor care aleg să facă bine.
Cu multe din cărțile în care mă regăsesc.
Copiii mici sunt o resursă. O resursă de iubirea necondiționată. E ceea ce înveți de la ei, o vreme.
Am practici sănătoase de... igienă a vieții. Adorm în general la ora 10. Și dorm 6 sau 8 ore. Am mâncat întotdeauna echilibrat.
Încerc să am închideri foarte sănătoase: de relații, de plecări dintr-o parte în alta.
Fac cadouri.
Ca orice femeie, când am o zi proastă, mă îmbrac într-o rochie colorată.
Soarele este prietenul meu. Am o foarte mare dificultate în zilele mohorâte.
Îmi spun des că sunt binecuvântată, căci nu am avut niciun caz de boală majoră în familia noastră lărgită.
Admir. Aveam 27 de ani, când mi-am reconsiderat raporturile față de vârstnici. Am avut atunci un mentor, de 77 de ani, care mă trata de la egal la egal. Astfel am înțeles ce înseamnă acumulare de valoare într-o persoană. Și seniorie.
Încurajez. M-am apropiat, în ultima vreme, de tineri. Era o vreme când nu găseam compatibile cu mine foamea de experiență a tinerilor și nevoia lor de afirmare. Poate că nu le înțelegeam. Acum știu că nu poți să ceri unui tânăr să fie la fel de echilibrat ca unui adult șlefuit în experiențe mai mult sau mai puțin abrutizante. Tinerețea înseamnă (și) o nevoie acerbă de contribuție. Pentru leii tineri, un teren de luptă e spațiul ideal de manifestare. Ei se duc acolo, se bat, se întorc obosiți, sfâșiați, uneori – câștigători. Pe aceștia îi feliciți, îi valorizezi, acestora le subliniezi punctele tari, iar ei pleacă apoi lingându-și rănile, bucuroși de ce au realizat.
„Dacă nu ai în familie un adult care să parieze pe tine, ai șansa să găsești în școală un susținător.”
- Apropo de puncte tari. Ai putea să îmi spui, te rog, ce lucruri bune despre școală ai descoperit ca părinte, ca influencer în domeniul educației, ca profesoară?
- Am învățat care este rostul celebrării. Sau cât de importantă este și pentru copii, și pentru părinți, și pentru profesor serbarea școlară.
Am învățat care este rostul greșelii în învățare. Cred că dovada supremă a altitudinii unui profesor este să recunoască – în fața copiilor – atunci când greșește. În momentul acela, al recunoașterii și al asumării greșelii, adultul le transmite celor mici ”un bagaj” prețios. Îi învață să practice valori.
Am mai învățat că, dacă nu ai în familie un adult care să parieze pe tine, ai șansa să găsești în școală un susținător. Da, în privința încurajării copiilor, familia are rolul decisiv. Familia este cea mai importantă. Statul nu poate să controleze familiile, spunându-le cum să își crească copiii. Și nici nu ne dorim o astfel de societate. Însă poate să „trimită” în școli adulți asumați, bine construiți și, astfel, unii copii care nu găsesc suport în familie au șansa să îl găsească – în școală.
Pare că se înțelege din ce în ce mai mult că învățarea din școală începe cu învățarea profesorilor. Nu te poți numi școală, dacă învățarea nu este una dintre valorile pe care să le practici.
Am învățat că de relația unui copil cu profesorul care predă o disciplină depinde – de cele mai multe ori – faptul că un copil iubește sau nu o disciplină sau alta.
Am dobândit convingerea că în România educația s-ar face mult mai bine, dacă s-ar înrădăcina credința că nu există copii mai proști decât alții.
Mai știu și că o viață fericită, echilibrată a unui viitor adult se construiește încă din școală, unde e nevoie să creezi spații de bucurie și de celebrare.
De la unii dintre profesorii copiilor mei am învățat că nimic nu e mai important decât să investești timp pentru a vedea fiecare copil. Pentru a stabili cu el conexiuni profunde. Pentru a comunica în mod autentic cu el.
Din munca mea cu studenții am mai învățat apoi că nimic nu contează mai mult decât a fi prezent – pe de-a-ntregul – în sala de clasă. Pentru tine, profesorul din fața elevilor, vital e să găsești acel tip de proces și acele metode prin care să reușești o conectare generală – a celorlalți – cu tine.
Și cred că educația din România este în cel mai bun moment al ei, de după Revoluție.
Nu cred sub nicio formă în textele potrivit cărora educația din alte vremuri era mai bună. Și am argumente științifice. Cercetătorii spun că de foarte puțină vreme educația presupune accesul tuturor și nu putem să comparăm elitele de la 1900 cu învățământul de masă din anul 2000. În plus, nu există nicio măsurătoare certă care să compare calitatea educației de acum 30 de ani cu calitatea educației de acum.
Cred că educația se află într-un moment foarte bun, pe care nu l-a avut niciodată până acum.
Cred că devine aproape o alegere personală a celor care sunt implicați în sistem să facă lucrurile mai bine sau nu. Cred că toți cei care au fost în poziții de putere în educație știu adevărul. Ce-i diferențiază este alegerea lor personală de a-și împlini agendele, interesele, sau a se sacrifica pentru un bine mai mare decât ei înșiși.
La nivelul UE se spune că până acum țările membre au fost atașate de statu-quo și de modelele lor tradiționale, inovând foarte puțin. Eu mă aștept ca, în educație, România să inoveze mult. Pentru că am stagnat atât de mult, încât acum, dacă inovăm, putem să folosim ce e mai nou în domeniul educației. Nu trebuie să facem încercările pe care le-au făcut alții acum două-trei decenii. Putem să ne uităm la rezultatele lor, să le folosim ca resurse de inovare.
Procesul ar fi, întru câtva, similar cu ceea ce s-a întâmplat la noi în privința internetului. România nu avea infrastructură, nu avea acces la internet, toate acestea le-am construit târziu – în raport cu țările europene – iar acum avem, de pildă, cea mai mare viteză e transfer, pentru că am folosit tehnologia cea mai nouă de pe piață.
– Ce schimbări majore urmărești, din postura de președintă a Coaliției pentru Educație? Spre ce victorii tindeți – tu și colaboratorii tăi?
– Din 2015, de când suntem o Federație cu statut juridic, ne-am concentrat pe acțiuni de advocacy. Trebuie să subliniem mereu că organizațiile membre sunt prezente pe teren în educație, ele înseamnă contactul nostru primar cu elevii și profesorii. Deși ne-am propus la fondare, să contribuim, nu am reușit să creăm, într-un timp atât de scurt, o masă critică în educație – acesta e un proces de lungă durată. Mandatul Coaliției, din partea organizațiilor membre este să monitorizăm și influențăm politicile publice din sectorul educației.
Trecând în concret, cel puțin două lucruri:
- transformarea consistentă a sistemelor de formare inițială și continuă a profesorilor; credem în „școala de profesori”, un mecanism de acomodare la catedra de tip stagiatură, mentorat și coaching pentru cadrele didactice;
- să avem date comunicate bine și banii din educație, să folosească, în primul rând, asigurării calității educației, aceeași pentru toți copiii; și să îi vedem, transparent, în raportări simple și clare pentru toată lumea;
Revenind la nevoia de susținere a schimbărilor din educație, merită să spun că o masă critică în educație se formează greu, pentru că învățământul este, poate, sectorul care se aliniază cel mai greu unor valori comune.
O masă critică în educație ar însemna ca o sută de mii de oameni din România – cel puțin – răspândiți pe tot teritoriul țării să practice, alături de noi, aceleași valori.
E o altă utopie?
Sigur este un proces greu, de lungă durată, pe care nu l-au reușit nici măcar partidele politice. Dar ne asumăm provocarea (sau utopia?): să facem ca în educație să se poată realiza lucrul acesta. Altfel, există șanse foarte mici ca într-un alt domeniu să se întâmple un asemenea lucru.
Și fiecare zi înseamnă încă un pas. Mare sau mic, important e să nu pierzi din vedere destinația finală și să mergi – cu mult curaj – în direcția ei.
***
Interviul de mai sus a fost consemnat și redactat de Ioana Revnic, colaboratoarea Coaliției pentru Educație pentru dezvoltare de conținut. Pe Ioana o găsiți și la www.bunatate.ro.
Citiți și partea I a acestui dialog, în secțiunea „pasiune pentru învățare”: Să fiu profesoară rămâne vocația mea .
[i] Tineri care nu sunt în educație, nu sunt angajați, nu participă la alte forme de calificare.
